marți, 8 februarie 2011

camasa fericirii

Se spune cã de mult trãia un prinţ nespus de melancolic. El era mereu trist şi mâhnit, iar chipul sãu veşnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscritã tamas înseamnã întunecat).
Cu toţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat înţelepţi, astrologi, doctori, magi vestiţi, pentru a afla, cum sã-l tãmãduiascã pe prinţ.
Un înţelept le-a spus:
–Prinţul s-ar vindeca, dacã ar îmbrãca cãmaşa unui om fericit!
Prinţul s-a înveselit pentru o clipã şi degrabã a trimis ştafete în toatã împãrãţia, pentru a gãsi un om fericit, cãruia, cu mult aur, sã-i cumpere cãmaşa.

Trimişii împãrãteşti au colindat întreaga împãrãţie, dar n-au gãsit decât oameni bombãnitori, grãbiţi, cârtitori, trişti, cu chipuri întunecate, nefericiţi, bolnavi, amãrâţi, nenorociţi. Nu gãseau nici mãcar un om fericit. Prinţul Tamas aştepta dar, solii sãi întârziau, nu se mai întorceau…

Unul din trimişi a ajuns în cel mai îndepãrtat colţ al împãrãţiei şi a gãsit un om foarte vesel. El trebãluia cântând, muncea vesel, pãrea fericit. Trimisul, de teamã sã nu greşeascã, s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartã cu familia lui. Îşi rãsfãţa soţia, o alinta, îi vorbea frumos şi drãgãstos, deşi arãtau a fi de mult timp cãsãtoriţi. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja şi se juca cu ei zilnic. Acesta era omul cãutat. Pãrea sã cunoascã secretul fericirii şi desigur avea cãmaşa fericirii! Nu rãmânea decãt sã ia cãmaşa fericirii.

S-a repezit la acel om şi ajutat de soldaţi i-a smuls de pe umeri haina veche, decoloratã, cârpitã şi rãscârpitã. Dar omul n-avea cãmaşã pe sub hainã.
Omul fericit era aşa de sãrac încât nu avea nici mãcar cãmaşã…

poveste pentru tine

"- Bunico, spune-mi o poveste, te rog…
- O poveste? Dar nu ţi-am mai spus de un an de zile. Doar acum ştii sã citeşti singurã, iubita mea, spuse bunica. Ce, ai terminat şi cartea primitã de Sfântul Nicolae?
- Nu, bunico, dar îmi plac mai mult poveştile spuse de tine. De când am învãţat sã citesc, mama m-a rugat sã te las în pace, sã nu te obosesc, sã citesc singurã. Dar îmi e dor de o poveste spusã de tine…
- Bine, spuse bunica. Vino aici, lângã fotoliu. O sã îţi spun o poveste mai tristã…
- Cum e „Fetiţa cu chibriturile”? Nu-i nimic, îmi place şi aşa.
- Da, cum e „Fetiţa cu chibriturile”… Doar cã pe asta n-a scris-o Andersen. N-a scris-o nimeni…
- „A fost odatã…”
- „ ca niciodatã”, completã nepoţica.
- „Odatã, acum vreo şaizeci de ani, o fetiţã sãracã şi necãjitã. O chema Irina…”
- Ca pe tine, bunico?
- Da, ca pe mine. Sã zicem…
„Mama ei murise când era micã, iar tatãl ei plecase de acasã şi îşi fãcuse o altã familie. Cu altã soţie, alţi copii. Iar Irina fusese crescutã de bunicii ei, de pãrinţii mamei ei. Avusese o copilãrie plinã de lipsuri, dar, cu toate astea, o copilãrie frumoasã. Pentru cã bunicii ei erau oameni credincioşi, oameni buni la suflet, şi aveau grijã ca puţinul pe care îl aveau sã îl foloseascã cu recunoştinţã.
Cele mai frumoase momente în casa lor erau de Paşti şi de Crãciun. Mergeau cu toţii la bisericã… Iar Irina primea de fiecare datã haine noi. Ca semn al faptului cã înnoirea hainelor trebuie sã fie însoţitã de o înnoire sufleteascã. Ce sã spunem? Avea Irina prieteni şi colegi de şcoalã ai cãror pãrinţi erau bogaţi, dar nici unul din ei nu era aşa de fericit ca ea, nici de Paşti, nici de Crãciun. Sãrbãtoarea Paştilor o ducea cu gândul la Învierea morţilor, şi se gândea cã, dacã va duce o viaţã curatã, va trãi în veşnicie împreunã cu mama ei. De Crãciun se gândea cã Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în aceastã lume plinã de rãutate şi de egoism ca sã ne înveţe sã ne iubim, sã ne înveţe cã iubirea e cel mai important lucru din lume…
Irinei îi plãcea sã vorbeascã mult despre lucrurile acestea cu prietena ei Alexandra, fata preotului de la bisericã. Dar cu ceilalţi prieteni nu putea vorbi despre asta. O considerau obsedatã de Bisericã, de Dumnezeu…
Într-un an, cu douã zile înainte de Crãciun, Alexandra o întrebã pe Irina:
- Auzi, dar tu nu ai altã hainã groasã? Cã o sã vinã zãpada… Şi pe asta o porţi de când a început frigul. O sã vorbesc cu mama mea şi ţi-o dau pe a mea, cã am douã, spuse Alexandra.
- Nu, nu e nevoie. Mâine bunicul ia pensia şi primul lucru dupã ce vin de la şcoalã e sã mergem sã îmi ia o hainã nouã. Aşa facem în fiecare an. Azi am fost cu bunica, am cãutat prin magazine şi am gãsit ceva şi frumos şi ieftin.
- Cum ştii… Oricum, abia aştept sã te vãd cu haina nouã.
A doua zi, însã, când veni acasã de la şcoalã - începea vacanţa - , Irina gãsi un bilet în uşã. «Aşteaptã-mã în faţa blocului. O sã vin repede. Bunica…»
«Oare s-a dus sã îmi cumpere haina fãrã mine? Da, asta cred cã s-a întâmplat…», zise Irina în gândul ei. Coborî în faţa blocului şi se aşezã pe o bancã. Îşi scoase cãrţile de şcoalã din ghiozdan şi începu sã citeascã ceva… Dupã o orã, apãru şi bunica. Tristã, cu ochii în lacrimi.
Irina îi sãri în braţe:
- Ce s-a întâmplat? Unde e bunicul?
- Unde sã fie? La spital. I s-a fãcut rãu dupã ce a luat pensia. A venit salvarea şi l-a dus la spital.
- Vreau sã mã duc sã îl vãd.
- O sã mergem disearã. Cã mâine o sã îl opereze şi vrea sã te vadã înainte de operaţie…
- O sã mergem şi o sã îi cânt colinde. Da, o sã îi cânt bunicului, sã se bucure.
Irina uitase de hãinuţa cea nouã. Se gândea doar la bunicul ei. Şi, când bunica i-a spus cã hãinuţa cea nouã va veni mai târziu, cã banii trebuiau daţi doctorului pentru operaţie, Irina nu a spus nimic. Cel mai important pentru ea era sã i se întoarcã bunicul acasã…
Şi seara s-au dus la spital. Bunica a vorbit cu o asistentã şi Irinei i-au dat voie sã cânte. A cântat frumos de tot. Vocea ei curatã rãsuna pe tot etajul. S-au strâns nu numai bolnavii de la alte camere, s-au strâns şi asistentele. A venit chiar şi un doctor, doctorul care urma sã îl opereze pe bunicul Irinei. Toţi au fost impresionaţi. Când Irina a terminat de cântat, s-a mirat vãzând atâţia bolnavi adunaţi în faţa salonului. Când a ajuns cu bunica acasã, i-a pus tot felul de întrebãri despre boalã…
Dar bunica nu avea stare sã vorbeascã cu Irina. Aştepta sã o culce pe fatã, ca sã înceapã rugãciunile pentru sãnãtatea bunicului. S-au rugat puţin amândouã, cum fãceau în fiecare searã când era şi bunicul acasã. Apoi Irina s-a dus în camera ei. Insa nu putea sã doarmã . Stãtea în pat şi se frãmânta. Ba se gândea la bunicul ei, ba se gândea la haina pe care nu mai avea cum sã o primeascã. Şi haina veche îi era cam micã… şi nu prea ţinea de frig. Dar în minte îi tot veneau bolnavii care se adunaserã în faţa salonului.
- Ce bine cã sunt sãnãtoasã… îşi spuse. Eu mâine nu voi primi nici un cadou de la bunici, dar, totuşi, ce bine cã Dumnezeu mã ţine sãnãtoasã. Sunt atâţia bolnavi… Şi atâţia copii bolnavi. Ce-mi dã mie Dumnezeu cadou? Îmi dã sãnãtate. Un cadou fãrã fundiţe, fãrã panglici, dar un cadou frumos…
Irina adormi. Dupã o orã de rugãciune, se culcã şi bunica… La miezul nopţii însã, Irina se sculã brusc. Visase ceva frumos. Aprinse lumina în camerã şi începu sã cotrobãie prin lada cu jucãrii. Gãsi o pungã cu multe panglici, pe care bunica ei, care fusese croitoreasã, nu le mai folosea . Intrã tiptil-tiptil în camera bunicii şi îi lãsã o fundã mare, roşie, cam şifonatã, pe plapumã. Apoi mai fãcu ea ceva treabã cu celelalte panglici şi se culcã.
Dimineaţa, bunica se trezi devreme. Era frãmântatã… Vãzu panglica pe plapumã, dar nu înţelese ce cautã acolo. Cã nu era legatã de nici un dar. Şi… de unde dar? Irina nu avea bani de daruri. Bunica se sculã şi merse în camera fetiţei. O gãsi pe Irina dormind, ţinând strâns în braţe icoana cu Hristos, care stãtea de obicei la capul patului, pe perete.
Irina avea în jurul gleznelor câte o panglicã. La fel în jurul mâinilor, în jurul mijlocului, în jurul gâtului.
Bunica înţelese tot. Şi începu sã lãcrimeze. Funda roşie de pe plapumã era un semn cã bunica era un cadou pentru Irina. Atât de mult îşi iubea Irina bunica, încât o considera un cadou de la Dumnezeu. Ce era cu panglicile de la mâini şi de la picioare? Era o dovadã cã Irina înţelesese cã Dumnezeu poartã grijã de sãnãtatea ei. Şi, într-o vreme frumoasã de iarnã, când prima zãpadã se aşternuse pe strãzi, când atâţia copii zãceau prin spitale, suferind de tot felul de boli, Irina era sãnãtoasã. Şi se bucura cã Dumnezeu i-a fãcut acest dar. Se bucura de sãnãtatea pe care i-o dãruise Dumnezeu. Şi nu mulţi copii au fost la fel de bucuroşi ca Irina anul acela…

- Şi bunicul ei s-a fãcut bine?, întrebã nepoţica.
- Da, operaţia a reuşit. Mai mult încã. Doctorul, care fusese fascinat de colindele cântate de Irina, nu a vrut sã primeascã nici un ban pentru operaţie şi Irina a primit hãinuţa pe care şi-o dorea. Era o hãinuţã specialã, udatã cu lacrimi. Irina a rugat-o pe bunicã sã îi coasã pe cordonul de la hãinuţa cea nouã panglica pe care şi-o legase în noaptea de Crãciun în jurul mijlocului. Ca sã nu uite cã şi hãinuţa era un dar de la Dumnezeu…
- Mi-a plãcut povestea, deşi începutul a fost prea trist, zise nepoţica.
- Şi mie mi-a plãcut, zise bunica. Şi apoi, spuse în şoaptã, ca sã nu fie auzitã de fetiţã: „Cordonul acela îl mai pãstrez şi astãzi…”"

doar o poveste

"„A fost odatã un copil care şi-a iubit mult mult de tot mãmica…”
- Ce poveste e asta, mãmico? Şi eu te iubesc mult… Toţi copiii îşi iubesc mãmicile.
- „Un copil care îşi iubea foarte mult tãticul…”
- Haide, mami, spune-mi o poveste, nu te juca. Dacã te joci, o sã-mi fugã de tot somnul…
- Dar asta fac, lasã-mã sã povestesc.
- Bine, te las.
-,,…Şi copilul acesta îşi iubea foarte foarte mult bunicii”.
- Aşa cum îi iubesc eu?
- Şi mai mult… „Atât de mult încât, atunci când bunicul lui a cãzut bolnav la pat, copilul nu a mai avut linişte. Se frãmânta, se tot frãmânta, plângea tot timpul, neştiind cum sã îşi ajute bunicul…
Şi, odatã, când era singur cu bunicul, pentru cã toţi ai casei erau la câmp, la strânsul recoltei, a vãzut cum lacrimi de durere curgeau din ochii bunicului.
- De ce plângi, bunicuţule? l-a întrebat copilul.
Bunicul nu i-a rãspuns. A început sã plângã şi mai tare.
- De ce plângi? Te simţi rãu? Te doare tare?
Bunicul a dat din cap, aprobator.
- Cu ce sã te ajut?
- Nu ai cu ce, spuse bunicul.
Copilul se gândi cum ar putea sã îl ajute.
- Uite, pânã vin mama şi tata, o sã stau aici, lângã tine. Nu te las singur. O sã îţi spun poveşti, cum îmi spui tu mie când sunt bolnav.
Şi copilul încercã sã spunã o poveste. Dar era prea trist ca sã spunã poveşti pe care le auzise tot de la bunicul lui.
- Iartã-mã, bunicule, nu ţi-o spun pe asta, cã o ştii. O sã îţi spun alta.
Şi povestea începu…”
- Ce poveste i-a zis, mãmico?
- Nu ştiu. Dar povestea era atât de frumoasã, încât bunicului i-au trecut durerile ascultând-o. În ziua urmãtoare, bunicul s-a simţit rãu din nou. Dar nepotul a început o altã poveste, iar povestea era ca un leac care alunga durerea. Din mintea copilului ieşeau poveşti frumoase, care nu semãnau cu alte poveşti. Erau poveşti pentru oameni mari… Dupã ce au vãzut cât de mult îl ajutau pe bunic poveştile copilului, au încercat sã vadã dacã leacul e bun şi pentru alţi bolnavi. L-au dus pe copil la alţi bolnavi şi pe unii poveştile îi vindecau, altora le alinau durerile, iar asupra unora nu aveau nicio putere.
Într-o zi, prin satul acela au trecut patru hoţi. Auzind despre copil, s-au gândit cã ar putea sã scoatã mulţi bani de pe urma lui. Aşa cã, într-o dupã-masã, au reuşit sã punã mâna pe copil şi au fugit cu el departe, departe.
Dupã câteva sãptãmini de mers, pe drum, unul din hoţi s-a îmbolnãvit şi l-au pus pe copil sã îi spunã o poveste. Copilul, mai de fricã, mai din milã, s-a apucat sã povesteascã. Dar durerea bolnavului nu s-a micşorat. Chiar şi ceilalţi au început sã se simtã rãu şi i-au cerut copilului sã tacã. În ziua care a urmat, au mai încercat o datã. Dar iarãşi s-au simţit rãu şi ceilalţi, aşa cã nu l-au mai lãsat pe copil sã vorbeascã. Le era din ce în ce mai rãu şi s-au gândit cã poate sunt pedepsiţi de Dumnezeu pentru fapta lor. Dar lãcomia era prea mare, aşa cã nu au vrut sã facã ce trebuia. Au încercat atunci sã facã bani de pe urma copilului. L-au pus sã spunã poveşti, dar poveştile nu ajutau pe nimeni. Bolnavii rãmâneau la fel de bolnavi. De vinã era copilul – inima lui era frãmântatã de dorinţa de a-şi vedea pãrinţii şi bunicii.
Într-o zi, supãraţi şi plictisiţi, hoţii s-au hotãrât sã îl pãrãseascã pe copil în pãdure. Le era fricã sã îl omoare cu mâinile lor, ca nu cumva sã se îmbolnãveascã. Copilul nu a stat singur multã vreme, pentru cã pãdurarul l-a gãsit şi l-a dus la casa sa. Numai cã nu vorbeau aceeaşi limbã… A trecut multã vreme pânã ce copilul a învãţat limba pãdurarului. Pânã sã o înveţe, a uitat propria limbã. Pentru cã acolo, în pãdure, nu era decât el cu pãdurarul şi nu mai avea cu cine sã mai vorbeascã. A uitat şi numele satului sãu, aşa cã nu ştia în ce direcţie ar fi trebuit sã o apuce ca sã îşi regãseascã familia.
A stat lângã pãdurar câţiva ani, dar pânã la urmã iubirea de pãrinţi l-a biruit. Aşa cã a plecat la întâmplare, hotãrât sã colinde lumea întreagã pânã îi va gãsi. Şi a plecat. A mers din sat în sat, cumpãrându-şi mâncare cu banii pe care îi primise de la pãdurar. Era din ce în ce mai trist, se gândea cã merge într-o direcţie greşitã, dar era hotãrât sã meargã pânã la sfârşitul vieţii sale.
Odatã a mers câteva zile fãrã sã afle nici un sat în drum. Îi era foarte foame, dar nu avea ce face. În faţa sa era un drum greu – avea de strãbãtut nişte munţi înalţi – şi i s-a fãcut rãu. Tremura de frig, dar voia sã continue drumul. Munţii îi aminteau de copilãria sa. „Munţi sunt în toatã lumea – se gândea –, dar dacã dupã munţii aceştia îmi voi gãsi pãrinţii? Bunicii au murit deja, poate. Dar mãcar pe pãrinţi sã îi gãsesc.” Şi a plecat la drum. Fiind searã, nu şi-a dat seama cã, la o rãspântie, a luat-o înspre munte în loc sã o ia spre satul care era aproape. A mers ce a mers, dar nu dupã multã vreme a cãzut la pãmânt. A zãcut acolo pânã seara. L-au gãsit a doua zi nişte oameni care mergeau sã taie de lemne. L-au pus în cãruţã şi l-au adus în sat. Dupã ce l-au aşezat într-un pat, gazdele l-au lãsat singur în camerã. Au spus cã pleacã dupã doctor. Şi, dupã o vreme, în camera lui… a intrat un copil. Copilul a intrat, cu sfialã, s-a aşezat într-un colţ şi a început sã spunã o poveste.
Cãlãtorul se simţea prea bolnav ca sã aibã stare de poveşti. La început, nici nu era atent la cuvintele copilului. Dar, încet-încet, a început sã plângã. Se simţea la fel de rãu, dar plângea din ce în ce mai tare… Copilul vorbea o limbã pe care el o uitase de mult, din copilãrie. Abia înţelegea povestea.
Copilul a terminat povestea şi s-a ridicat, sfios, pregãtindu-se sã plece, în timp ce gazdele intrau în camerã. Vãzându-i ochii în lacrimi, l-au întrebat dacã se simţea mai bine.
- Da, mã simt mai bine. Dar nu am putut asculta povestea cu atenţie. Pentru cã… pentru cã o ştiu. Am spus-o şi eu, când eram mic, bunicului meu. Vorbea greu, cu mari eforturi, dar bucuros cã auzea din nou limba copilãriei sale…
- E o poveste de peste munţi, din satul poveştilor pentru oamenii mari, îi spuserã gazdele. Puţini din copiii noştri au ajuns pânã acolo. Dar unii au învãţat poveşti foarte frumoase, poveşti care vindecã bolnavii, spuse stãpânul casei.
- Dar nu toţi copiii pot spune poveştile astea, doar copiii care îşi iubesc mult pãrinţii. Puterea poveştii nu stã în poveste, ci în cel care o spune, zise femeia lui. De fapt, dacã ştiţi povestea, înseamnã cã aţi trecut şi dumneavoastrã pe acolo…
Bolnavul se simţea mai bine.
- Vreau sã plec acum, nu mai pot sta, spuse.
- Acum? Nu, mai stai în pat, sã te refaci. Dar poţi pleca mâine dimineaţã, cum rãsare soarele.
Cãlãtorul nu putu sã închidã un ochi toatã noaptea, de emoţie. Ştia cã e aproape de casã, de pãrinţi… Dimineaţa devreme a pornit la drum. A mers pânã la trecãtoare, a traversat munţii şi a ajuns în satul sãu seara târziu. Satul era mai mare, cu multe case noi. Dar nu i-a fost greu sã dea de casa pãrinţilor. A bãtut la poartã. I-a deschis fratele sãu mai mare, care nu l-a recunoscut. A crezut cã e doar un cãlãtor, aşa cã l-a poftit într-o camerã şi i-a adus de mâncare.
- Pãrinţii tãi ce fac, unde sunt?
- Tatãl meu e bolnav şi mama stã lângã el sã îl îngrijeascã. E bolnav de supãrare… Îi e dor de fratele meu mai mic. Am avut un frate care a dispãrut într-o zi de acasã. Unii ziceau cã poate s-a înecat, alţii cã poate a plecat pe munte şi s-a rãtãcit. Alţii spuneau cã l-ar fi luat nişte cãlãtori cu ei. Dar de ce sã fi plecat de acasã? Nu avea nici un motiv. Mai ales cã îi iubea foarte mult pe pãrinţi…
- Am auzit cã în satul ãsta sunt copii care ştiu poveşti frumoase, care alungã bolile.
- Da, sunt, dar tatãl meu are trupul sãnãtos, doar sufletul e trist, spuse fratele cel mare.
- Dacã mã laşi, o sã îi spun şi eu o poveste. O poveste pe care copiii din sat nu o ştiu. O poveste care o sã îl ajute…
- Mã duc sã îl întreb dacã vrea sã te asculte, zise fratele. Nu ştiu însã dacã îl vei putea ajuta cu ceva, cã nici alte poveşti nu l-au ajutat.
- Lasã-mã sã încerc, spuse cãlãtorul.
Intrarã în camera bolnavului.
- Vã rog sã mã iertaţi, dar vreau sã vã spun şi eu o poveste. Povestea mea.
- Spune, spuse bolnavul, vreau sã te ascult.
Cãlãtorul îşi dãdu seama cã tatãl sãu era prea trist ca sã aibã stare de poveşti, dar avea totuşi puterea de a-l asculta pe musafir, pentru cã voia sã fie o gazdã binevoitoare.
„A fost odatã, acum vreo cincizeci de ani, un copil care îşi iubea mult pãrinţii şi bunicii”.
- Ce poveste e asta? întrebã fratele cel mare.
- Lasã-l sã povesteascã, spuse bolnavul, cãruia chipul cãlãtorului i se pãrea cunoscut şi nu îşi aducea aminte unde îl mai vãzuse.
„A fost odatã un copil care îşi iubea mult pãrinţii. Şi bunicii. Atât de mult, încât odatã, când bunicul lui era bolnav, s-a apucat sã îi spunã o poveste pentru a-i alina durerea. Şi povestea a fost atât de frumoasã, încât bunicul s-a simţit mai bine. Sau poate nu era povestea frumoasã, poate doar era spusã cu multã iubire, dar şi-a fãcut efectul. Era o poveste deosebitã, o poveste pentru oameni mari. Chiar dacã o puteau înţelege şi unii copii. Toţi s-au mirat de felul în care bãiatul îşi arãta iubirea faţã de bunicul sãu. Mai ales cã l-au dus pe copil şi pe la casele vecinilor bolnavi,iar unora poveştile le alinau durerile”.
Mama şi-a recunoscut prima fiul. Dar a tãcut, l-a lãsat sã povesteascã.
Şi cãlãtorul a povestit cum a fost furat de hoţi, cum a fost dus departe-departe, cum a fost gãsit de pãdurar. A povestit cum a crescut şi cum a pornit la drum în cãutarea pãrinţilor sãi.
- „Şi, când zãcea bolnav într-o casã de la poalele munţilor, un copil i-a spus o poveste. Şi a recunoscut în ea povestea pe care, mic fiind, i-o spusese bunicului sãu. A doua zi a pornit la drum şi, spre searã, a ajuns la casa pãrinţilor sãi…
- Adicã la casa noastrã, zise tatãl, ridicându-se singur din pat ca sã îşi îmbrãţişeze bãiatul.
- La casa noastrã, zise cãlãtorul, întinzând un braţ spre tatãl sãu şi al doilea spre mama sa. La casa din satul poveştilor pentru oameni mari, zise. Apoi îi dãdurã lacrimile.
Mare bucurie a fost atunci în sufletele lor. A fost o sãrbãtoare pentru tot satul. Bucurându-se de întoarcerea fiului sãu, tatãl s-a pus pe picioare. A avut o bãtrâneţe seninã, alãturi de soţia sa. Şi, ori de câte ori boala se apropia de ei, fiul lor cel mic le spunea o poveste şi boala pleca din casa lor… Aşa cã poate mai trãiesc şi astãzi, dacã sacul cu poveşti al fiului lor nu s-a terminat…”.
- Frumoasã poveste, mãmico, zise bãiatul. Dar cam scurtã.
- Acum culcã-te. Disearã o sã îţi spun una mai lungã…
Mama plecã din camera copilului. Se întoarse dupã câteva minute, sã vadã dacã somnul îl biruise pe bãiat. Îl gãsi stând în pat, cu mâinile sprijinite de bãrbie.
- Ce faci, voinice? Nu dormi?
- Nu, nu dorm. Somnul mi-a trecut de tot. Mã gândesc, mã tot gândesc la o poveste nouã, frumoasã, pe care sã i-o spun bunicii, sã vãd dacã se va simţi mai bine. Îmi pare tare rãu cã e bolnavã.
- Te gândeşti sã îi spui o poveste? O sã îţi spun ceva care o sã te bucure. Atunci când te-ai nãscut, bunica era foarte bolnavã. Însã atât de mult s-a bucurat cã ai venit pe lume, încât s-a luptat cu boala şi a învins-o. Şi, atunci când ai împlinit un an, ţi-a scris o felicitare – pe care o vei citi şi tu când o sã mergi la şcoalã. Când o sã înveţi sã citeşti, poate înveţi mai repede…
- Şi ce scrie acolo?
- Ceva foarte important pentru tine. Rãspunsul la frãmântarea asta din cauza cãreia nu poţi dormi acum…
- Ce scrie? Ce scrie?
- „La Mulţi Ani, povestea noastrã frumoasã. La Mulţi Ani!”
- Adicã, eu sunt povestea bunicilor?
- Da, a lor şi a noastrã. Şi trebuie ca viaţa ta sã fie o nouã paginã din aceastã poveste.
- O nouã paginã? Înseamnã cã o sã fie o poveste lungã, spuse copilul, luându-şi mama în braţe…"

vineri, 4 februarie 2011

Nebuna de la bucatarie era Sfanta Isidora

Ca exemplu, mă voi referi la sfânta Isidora. Ce femeie iluminată a fost sfânta Isidora! Era considerată de cei din jur o făptură care poate fi exploatată după bunul plac. Ca și cum n-ar fi fost în toate mințile, ca și când ar fi fost un animal domestic.
Sfânta Isidora se afla la o mănăstire cu multe monahii, cam patru sute, și ajută la bucătărie. În bucătărie se purtau urât cu ea deoarece se prefăcea a fi nebună și toți o considerau ieșită din minți. Și ce pățea, sărmana! Cât era de batjocorită! O exploatau toate. Nici câinele pe care-l aveau la mănăstire nu era atât de chinuit.
Sfântului Pitirun, care trăia în pustie, i-a apărut un înger care l-a înștiințat că există o femeie care l-a întrecut în virtute. ,,Du-te, i-a spus îngerul, la mănăstirea de femei din Tavenisiot. Acolo vei găsi o monahie care are aură deasupra capului”.
Sfântul s-a ridicat numaidecât și a pornit spre mănăstire. Era cunoscut sfântul, căci era vestit pentru virtutea lui. I-a cerut stareței să vadă toate monahiile. Au venit toate, dar nu a văzut-o pe cea arătată de înger. A spus Avva: ,,Nu cumva ma este vreuna? ” ,,Ei, Avva, mai este una nebună, care stă la bucătărie!” ,,Chemați-o și pe aceea, a spus sfântul”.
Când au adus-o, Avva Pitirun a privit-o cu atenție, a văzut aura pe care o avea în jurul capului și a căzut la picioarele ei punând metanie.
Stareța și celelalte monahii au alergat să-l ridice. ,,Ce faci, Avva? Aceasta este o nebună!” ,,Nu este nebună, a răspuns, nebune sunteți voi!”
Nu puteau nega cuvintele lui, nu se puteau împotrivi și au acceptat cele spuse de el.
Au început toate să plângă, mai ales cele care erau la bucătărie, să se vaite și să mărturisească ce i-au făcut atâția ani, cum o batjocoreau, cum o băteau și nu le păsa de ea.
Sfânta Isidora nu era atinsă de toate acestea și nici nu avea sentimente de inferioritate. Dimpotrivă, cu cât mai mult rău i-ar fi făcut, cu atât mai bine ar fi fost pentru ea.

Gandurile Unei Lumanari

  Este ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine… Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ?
În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:
Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu
aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.
A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi… Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.
Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici… Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.
Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.